Imperiul simțurilor oferă o experiență inovatoare chiar și în ziua de azi, propunând survolarea prejudecății și a obsesiei sexuale ce depășește iubirea.
Atracția n-a arătat niciodată mai real de atât. Chiar și la aproape 50 de ani de la lansarea sa în 1976, Imperiul simțurilor (In the Realm of the Senses), capodopera lui Nagisa Ōshima rămâne un etalon pentru erotism în cinema. Inspirat dintr-o poveste reală din Japonia anilor 1930, filmul urmărește povestea de dragoste și obsesie dintre Sada Abe (Eiko Matsuda) și Kichizo Ishida (Tatsuya Fuji), abandonând romantismul idealizat în favoarea reprezentării cât mai transparente.
De la prima lor întâlnire în bordelul lui Ishida, în care Sada este angajată drept cameristă, și până la înflorirea romanței dintre cei doi, Ōshima alege să arate scene de sex nesimulat, la limita dintre pornografie și cinema convențional.
Însă relația dintre cei doi nu este ascunsă, împărțită doar cu publicul, ci le restructurează viețile și relațiile cu cei din jur. Când actul sexual nu mai are limite și depășește orice tabu al vremii, cum vor fi îndrăgostiții priviți de restul societății? Prin afișarea explicită a acestor evenimente – văzute astfel și de personajele secundare – Ōshima propune o dublă articulare a voyeurismului.
La rândul nostru, suntem cei ce îi privesc pe cei care îi privesc pe Sada și Kichi-san. Relația celor doi chestionează simultan atât tabuurile societății lor, cât și ale societății în care este proiectat filmul (sau interzis proiectării, cum a fost în cazul Statelor Unite). Revoluționar, dramatic și cu siguranță erotic, Imperiul simțurilor marchează una dintre cele mai curajoase explorări ale limitelor sexului, iubirii și a obsesiei.
Articol de Șerban Mark Pop