„Știai că oamenii sunt mai frumoși atunci când le auzim vocea?” Ca peștele pe lună, câștigătorul Trofeului Transilvania din acest an și al premiului pentru interpretare ex-aequo (pentru actrița Sepidar Tari), e o dramă de familie restrânsă care găsește tensiune în micile detalii ale vieții de zi cu zi. Încă de la început știm că ceva nu este în regulă în viața de cuplu a lui Haleh (Tari) și Amir (Shahdiyar Shakiba). Problema? Fiul lor în vârstă de patru ani, Ilya (Ali Ahmadi), a încetat brusc să mai vorbească. După multă bătaie de cap, devine clar că nu este vorba de o cauză fiziologică, astfel că cei doi dau fuga la un psihoterapeut care le oferă o soluţie radicală: mama, care până acum a avut grijă într-un mod obsesiv de cel mic, trebuie să facă un pas în spate, în timp ce tatăl, ușor absent până acum din cauza programului de muncă încărcat, să-i preia toate atribuţiile în ceea ce-l priveşte pe copil. Hotărâți să rezolve problema, cei doi părinți acceptă schimbarea, însă aceasta provoacă o ruptură între ei, scoțând la iveală fisurile din căsnicia lor.
Treptat, certurile mărunte dau naștere unui comportament agresiv, aflat la limita abuzului. Amir își dezvăluie gelozia – dacă motivul pentru care Ilya nu mai vorbește e că și-a văzut mama flirtând cu unul dintre tații colegilor de la grădiniță? Mai târziu, Haleh e șocată să descopere că Amir, într-un acces de furie, e pregătit să-și abandoneze fiul dacă nu începe să vorbească pe loc. Cei doi, ca și Ilya, încep să comunice din ce în ce mai puțin. E un conflict des întâlnit – un copil are o problemă, iar părinții cred că acea problemă a apărut din vina lor, care au eșuat să-și crească odrasla –, însă ce face filmul regizoarei Dornaz Hajiha să se simtă fresh e abordarea aproape documentaristă, des întâlnită în cinemaul iranian recent. Dacă nu ar fi muzica clasică care punctează anumite scene, ai putea uita că urmărești un film de ficțiune. Actorii neprofesioniști sporesc și ei sentimentul de realitate: ambiguitatea comportamentului lui Ahmadi nu vine cu răspunsuri ușoare – nu-ți dai seama dacă cel mic a trecut într-adevăr printr-un episod traumatic sau nu face decât o glumă, fapt care sporește presiunea.
Ca peștele pe lună nu este numai povestea unei familii în criză, ci și o analiză a rolurilor de gen în societatea iraniană și o privire la felul în care adevărurile ascunse sunt menită să iasă, în cele din urmă, la suprafață. Hajiha împinge sentimentele părintești la extreme angoasante în acest debut intrigant care, în cea mai mare parte, se simte ca și când ai privi viața în ochi.